Exista si alt fel de solutii anti-criza

Nu mi-au placut niciodata metodele agresive si brutale, de asta nu impartasesc in intregime tonul articolului de mai jos, dar pe de alta parte, recunosc ca raspunde intr-un fel frustarilor si sentimentului meu de neputinta provocat de nebunia dezlantuita in jurul nostru. Pentru ca situatia chiar mi se pare aberanta.

Pe de alta parte, articolul de mai jos pune foarte bine niste probleme si vine cu niste solutii interesante, asa ca merita citit. Cea mai importanta idee mi se pare responsabilizarea principalilor vinovati de criza si tratarea lor dupa regulile comune, nu preferentiale. Nu exista rezolvare corecta fara asta.



Confiscati-le Porsche-urile si aruncati-i in inchisoare! Bancherii nerusinati sunt mai periculosi decat jefuitorii de trenuri
Autor: Max Hastings

Articolul original | Semnati petitia impotriva imprumutului FMI

Cea mai buna sugestie a saptamanii trecute despre modul in care ar trebui pedepsit Fred Goodwin e aceea ca ar trebui sa fie obligat sa se prezinte personal la una din filialele RBS pentru a-si colecta cecurile de pensii. Daca nu il vor linsa clientii, o vor face angajatii.

Dar prea multa atentie i s-a acordat lui Goodwin.

Bineinteles, e demn de dispret. Dar e doar unul dintre miile de comercianti supra-recompensati ai esecului.

Cel putin fostul sef executiv al RBS nu se mai afla in biroul sau. Aproape toti ceilalti inca mai ocupa scaune grase, captusite, in institutiile din City of London. A sosit momentul sa ne ocupam de intreaga cultura de jefuire bancara.

Impresionantul raport din aceasta saptamana al Autoritatii de Servicii Financiare a Lordului Turner a promis un final al reglementarilor de tip ‘light touch’ . Turner isi exprima clar inapetenta pentru structura de recompensa din City.

Eu as merge mult mai departe. Avand de-a face cu genul de oameni care au creat un dezastru care a handicapat finantele acestei tari pentru cateva decenii de acum incolo, vor fi necesare sanctiuni drastice.

Statisticile pentru America arata ca executivi de varf ai celor mai mari 7 institutii financiare esuate au luat cu ei acasa 464 de milioane de dolari pentru plata presupusei lor performante, din 2005 incoace, in timp ce afacerile lor au inregistrat pierderi de pana la 107 de miliarde de dolari doar in ultimii doi ani.

Bancherii britanici au profitat de spolieri de acelasi tip, daca nu chiar pe aceeasi scala.

Si totusi cei responsabili raman convinsi ca au dreptul la remuneratii de sapte cifre, desi platitorii de taxe sunt cei care platesc acesti bani.

E ca si cum cineva care a intrat cu un Bentley intr-un zid, ar pretinde constructorului masinii sa-i ofere o masina noua, pentru ca e singurul tip de masina pe care era obisnuit sa-l conduca.

Acesti bancheri cred ca sunt deasupra criticismului si lectia pentru noi, publicul, e ca trebuie sa ne punem bocancii in picioare si sa lovim.

Numai in acest fel s-ar putea incepe schimbarea culturii perverse care a adus natiunile vestice, Anglia fiind proeminenta intre ele, aproape de ruina.

Se spune uneori — in mod special printre oamenii de care Brigada Fraudei Serioase e interesata — ca nu are nici un rost trimiterea in inchisoare a criminalilor cu gulere albe, pentru ca ei nu reprezinta o amenintare fizica.

Si totusi comportamentul bancherilor e suficient pentru a explica de ce aceasta optica e gresita, de ce e atat de pacat ca e atat de putin probabil ca aceia care au condus sistemul nostru financiar sa ajunga la inchisoare.

Cum poate lumea reala sa-i faca pe acesti oameni sa inteleaga ca ei nu reprezinta povesti de succes, nu sunt castigatori, stapanii universului, ci esecuri, ratati, impresari ai suferintei? De ce ar trebui ca cei din zona banking-ului sa fie tratati diferit, sa fie recompensati in mod diferit fata de orice alta forma de intreprindere umana?

Un distins comentator financiar a scris in aceasta saptamana ca bancile de investitii au fost conduse nu in beneficiul societatii, clientilor sau macar al actionarilor, ci in mod exclusiv in avantajul bancherilor insisi.

Asta e lucrul atat de nedrept. E lucrul pe care cei responsabili inca refuza sa recunoasca.

De asta trebuie sa stam in fata caselor lor, aruncand cu pietre in geamuri pana cand o vor face.

Peste ocean, in Statele Unite, furia publica e mai galagioasa decat in Marea Britanie. Ca raspuns la decizia scandaloasa a falitului gigant de asigurari AIG de a plati bonusuri, Congresul cauta sa treaca o legislatie de urgenta care sa taxeze toate asemenea recompense cu 90%.

Daca masura trece, va afecta toate afacerile care au primit asistenta pe scala mare a contribuabililor.

Raspunsul comunitatii financiare e indignat. Seful unei firme de consultanta de compensatie de pe Wall Street a spus: „Multimea aflata in stare de betie are torte in maini si vom vedea daca Senatul se va purta mai mult ca Joe McCarthy sau ca Jimmy Stewart.”

Vrea sa spuna, bineinteles, ca el si cel de felul lui vor ca Senatul sa joace rolul domnului Amabil, nu pe cel al vanatorului de vrajitoare, McCarthy, si sa respinga supra-taxarea.

Dar cand industria financiara e afundata in lacomie, e o zona lipsita de etica, vanatorii de vrajitoare ar putea sa fie singurii capabili sa exorcizeze demonii.

Publicul american si legislatura lui se straduiesc sa impuna umilinta asupra arhitectilor dezastrului.

Guvernul si Parlamentul Britanic ar putea sa pretinda mai mult respect din partea votantilor daca ar fi facut ceva asemanator.

Sa platesti milioane unor incompetenti dovediti e o insulta la adresa milioanelor de contribuabili care vor trebui sa finanteze institutiile esuate decenii de acum incolo.

Apologetii bancherilor vorbesc despre sanctitatea contractelor de munca. Dar acele contracte au fost facute pe baza unor rapoarte false. Nu ar mai fi bani pentru a le finanta daca guvernele nu le-ar fi salvat angajatii de la faliment.

Comerciantii de derivative au fost direct responsabili pentru cateva din cele mai mari pierderi. Si totusi multi inca mai smulg recompense uriase, cu argumentul ca numai cei care au creat complicate ‘instrumente financiare’ au si cunostintele necesare pentru a le rezolva.

E ca si cand ai spune ca arhitectii unui bloc turn care s-a prabusit ar trebui sa fie oamenii potriviti pentru reconstructia lui.

Cel mai bun motiv pentru folosirea unui limbaj extravagant pentru a insulta acesti oameni e acela ca politetea nu ne va duce nicaieri in cazul lor. Au adunat destul din banii nostri pentru a se pune la adapost de orice amenintare la adresa stilului lor de viata.

Un mare trib de habitués imbracati in dungi ai corturilor de ospitalitate din Wimbledon au fost toti implicati in afaceri ilegale.

Ei inca se mai asigura reciproc ca acesta a fost un dezastru prea mare pentru ca cineva sa-l prevada, un act divin si astfel ei pot respinge ceea ce spune publicul ignorant si apelurile media de gasire a unor tapi ispasitori.

Anul trecut, inainte sa loveasca cea mai rea dintre crize, am scris despre o experienta pe care am avut-o cand am participat la o cina la care am sugerat unui sef de banca faptul ca noi, publicul, eram indreptatiti sa fim furiosi pentru recompensele date celor de felul lui.

Era evident, chiar si atunci, ca niste maimute cu calculatoare de buzunar s-ar fi putut descurca mai bine. Mi-a replicat batos: „Suma cu care suntem platiti e o chestiune in intregime intre noi si actionari.”

Dar acum noi, cetatenii englezi si americani, suntem principalii lui actionari. Si spunem ca aceasta cultura a bonusului trebuie sa dispara.

Bancherii ar trebui sa primeasca salarii ca ale tuturor celorlalti.

Daca unii dintre faimosii „traderi de varf” resping aceasta rau-intentionata idee, pot sa plece. Sa-i lasam sa caute pe cineva pe altcineva care sa le dea milioane pentru a aduce la ruina alt sistem financiar.

Unii comentatori sugereaza ca acesta controversa a bonusurilor e o distragere de la provocarea de importanta critica, aceea de a salva economiile occidentale. Bineinteles ca e adevarat ca a-i plati pe bancheri mai putin nu ii va ajuta pe cei pe seama carora nebunii lor au castigat exagerat in Newcastle sau Swansea.

Dar asta nu e o scuza pentru a nu lua masuri. Acesti oameni sunt escroci. Ei au extras sume uriase din afacerile lor pe baza unor realizari care s-au dovedit fictive. Profiturile cu care se lauda nu exista.

Vilele si Porsche-urile lor apartin in mod corect Exchequer si Treazoreriei Statelor Unite care le-au oferit bailout-uri.

Din punct de vedere moral, Marii Jefuitori de Tren, hotii de lingouri Heathrow si altii ca ei erau mai impresionanti. Desi erau escroci, cel putin o stiau.

Bancherii, prin contrast, se cred persoane respectabile doar pentru ca nu-si bat nevestele sau nu consuma prea mult alcool, copiii lor primesc note foarte bune si ei contribuie generos la fondul de restaurare al bisericii locale.

A incetat sa-mi mai pese de Fred Goodwin. El e doar cel mai fara de rusine simbol al unui rau mult mai profund, o cultura financiara asupra careia trebuie impusa schimbarea.

Ar trebui sa tratam acesti oameni ca pe dependentii de droguri. Trebuie fortati sa mearga la reabilitare. Directori, traderi si personalul de birou de asemenea au nevoie sa participe obligatoriu la cursuri de comportament de afaceri si de decenta umana, ca o conditie pentru a pusi in libertate.

Pentru ca multi sunt, bineinteles, norocosi daca nu vor fi inchisi. Au luat sume mari de bani sub justificari false.

Singurele motive pentru care e putin probabil sa fie pusi sub acuzare sunt acelea ca standardele britanice de dovedire in cazuri de frauda sunt absurd de ridicate si sunt atat de multe persoane implicate ca ar fi necesar sa fie construite lagare in insulele Hebride pentru a-i retine.

Trebuie sa nu mai fie niciodata ascunse sistematic salariile uriase ale directorilor sau chiar si cele ale angajatilor. Transparenta si aprobarea anterioara vor fi indispensabile.

In 1940, trei jurnalisti au scris un best-seller despre politicienii care au impartit responsibilitatea pentru permiterea ascensiunii la putere a lui Hitler si intrarea fortata a Angliei in cel de-al II-lea Razboi Mondial. Se numea „Guilty Men”.

O carte cu acelasi titlu astazi, despre calamitatea financiara occidentala, ar arata cu degetul spre guverne pentru esecul de politici si reglementari, catre gafele lui Gordon Brown in functia de Cancelar si spre ministrii ca Lord Myners, care au permis pensia lui Goodwin.

Dar vina zdrobitoare apartine celor care au mestesugit sistemul financiar in asa fel incat sa le permita sa-l jefuiasca.

Atata timp cat ei continua sa extraga recompense umflate, e imposibil sa crezi in cainta lor.

E satiric faptul ca oameni care timp de doi ai si-au platit lor insisi, sa spunem, 5 milioane de lire sterline, cred ca ei au suferit destul daca acum, in schimb, se multumesc cu un maruntis de unu sau doua milioane.

Sunt niste paria si ar trebui sa ramana paria pana cand comunitatea financiara isi imbunatateste obiceiurile pe atat de radical pe cat le obliga scala infractiunilor comise.


About this entry